As vrea sa scriu, dar nu mai am cui sa scriu si blogul asta cu pixelii lui dementi si formali imi margineste inspiratia; sau poate nu blogul ci propria piele. Si totusi sunt cosntienta ca este singurul loc unde ma pot exprima, la fel cum pielea mea e singura piele care imi poate carnea vreodata. Nu am nici coji de oua negre si nici burti deasupra mea, am doar straturi infinite de mine, pe care oricat de mult as incerca sa le sfasii se regenereaza si cresc mai groase si mai ale dracu.
Interpreteaz-o cum vrei.
Mai am un gand pe care vreau sa-l vomit – da, sa-l vomit. Nu o sa-mi pot elibera mintea nicicand, nici chiar cand o sa pasesc linistita cu alte urme lipite pe dosul talpilor mele, nici chiar cand pasii mei vor avea urme identice, slefuite, nu o sa scap de gandul ca sunt mica, proasta, inferioara. Tot ce scriu paleste, iar liniile din desene se incurca in asa hal incat nu mai vad sensuri in ele nici chiar eu. Nimic din ce am creat pana acum nu se apropie de standardul pe care vreau sa-l ating? Vreau sa-l ating, sau vreau sa vreau sa-l ating?
De cand am capatat mecanisme proprii de gandire, tarziu, tarziu de tot, am capatat si o dilema aproximativ tampitica. Nu inteleg de ce oamenii au nevoie de niste tipare ca sa ma mearga, sa se imbrace sa manance, sa faca sex, practic sa existe. Nu inteleg cum de anul trecut era ‘belea’ sa porti mov cu verde, iar anul asta nu mai e?
E odios sa te uiti la mase si sa observi din urma cu toti se vor originali si ‘trendy’, dar copiaza acelasi tipar. Daca li s-a spune sa poarte toti carouri pe piept si ciocate albe, ar urla din toti rarunchii ca li se submineaza personalitatea. Daca le explici ca asa e la moda, o vor face toti, fara sa se gandeasca ce turma oribila formeaza.
Stiu ca n-am descoperit lumea noua cu acest articol, doar mi-am reinoit declaratia de imensa scarba pentru oamenii care urmeaza ca oile, pentru oameni care aduc naivitatea la un alt nivel – unul nespus de jegos si neplacut.
Fiecare dintre voi, care imi e intr-o oarecare masura apropiat m-a auzit plangandu-ma cel putin doua saptamani de patania din 66. Acum, am privit o provocare sa povestesc ceva amuzant si singurul lucru la care m-am putut gandi a fost asta.
O sa fiu scurta. M-am ridicat sa ii las unei babe locul meu. Soferul a accelerat, apoi a franat brusc. Piciorul meu a mers jumate intr-o parte, jumate a ramas pe loc. Si asa am stat la Universitate cu Andra urland de durere si am intrebat cred ca 3 oameni daca stiu ceva de o farmacie. Cand am ajuns in Gara de Nord sa o luam pe Diana, intr-un final, eu continuam sa intreb. Surpriza. Farmacia era in fata mea. :]
Ce concluzii poti trage de pe urma intamplarii…?
Niciodata sa nu mai dati locuri babelor. Nu in 66.
Si in final, as vrea sa o citez pe fiica mea cu intuitie de peste.
“De ce nimeni nu mai plange dupa Ratusca cea urata si dupa cat de mult a fost data la o parte de restul ratelor. Poate ca daca acum inimile tuturor oamenilor s-ar uni si ar deveni o imensa inima care plange dupa Ratusca cea urata,poate ca lumea ar fi un loc mai bun. Poate ca ar fi mai multe locuri in 66.”
Cat timp stai in oras, nisipul din clepsidra curge incet, incet, ca si cand ar fi ud, imbibat de lacrimi inutile. Nu se intampla nimic, oamenii traiesc aceeasi zi nefericita iar si iar si iar… Pe strazi calca aceleasi talpi, pe banci stau aceleasi femei imbatranite de mult – caci timpul pare sa se fi oprit – si supravegheaza aceeasi copii care nu par sa mai creasca vreodata. Aceleasi masini cu aceleasi motoare obosite isi tusesc diminetile si te trezesc in fiecare zi la sapte fara un sfert ca apoi sa adormi la loc tulburat si obosit, la randul tau.
Insa e de-ajuns sa lipsesti numai o zi, ca sa te intorci in alta era, caci de-ndata ce ai parasit cetatea ti se usuca lacrimile din clepsidra si timpul trece, irosindu-si nisipurile, iar clipele devin ani. Astfel, atunci cand te intorci, nimic nu mai e cum era. Afli stupefiat ca acei copii care te trezeau la 9 in urlete exasperate, au copii si ei.
Daiana Cerrydwen: te provoc, te provoc sa…sa… ideiless
Daiana Cerrydwen: scrii ceva pe blog pentru mine orice Daiana Cerrydwen is using a different version of Yahoo! Messenger. Certain features may be unavailable.
Autumn ~: hmmm oki
pentru ca nu puteam sa iti dau desenul fara sa spun “Hey… Cerrydwen? Eu sunt Autumn.”
Nu are niciun rost sa incerc sa mai spun un singur cuvant, cu atat mai mult cu cat ma simt handicapata dpdv emotional. Doar asculta. Asculta si gandeste-te.
