Am prins un calculator la lab si cumva merge si netul. Cum ma plictisesc crunt si nu cred ca dau de cineva pe net de la ora asta, am zis sa mai scriu un alt post despre nimic de aici. – later edit, nu de alta, dar recunosc cu vaga nostalgie ca s-ar putea sa fie ultimul post pe care il scriu din liceul asta.
E galagie si ma doare capul. Da, stiu, scriu incredibil de prost, cui ii pasa.
Gandurile imi curg, topite, pe undeva prin colturile capului. Am ochii umflati si ma simt incredibil de obosita, doesn’t matter how much sleep i get, sunt obosita tot timpul. Simt ca daca mai aud multe discutii despre banchet si cum nu le convine loacalul – oriunde dracu ar fi tot rasar nemultumiti – creierul o sa se umfle si o sa explodeze, eventual o sa se lipeasca prin colturi de camera – creierul meu trage la colturi. Ai nostri faceau banchetul in sala de sport si se distrau. Imi pare ca oamenii nu mai vad padurea de copaci. Conteaza in ce rochie te imbraci si cate milioane ai dat pe ea, conteaza unde faci banchetul, sau oamenii de langa tine si cat de mult te distrezi alaturi de ei? Evident, rochia, locatia si o suma de alte nimicuri pe care o sa le uitam peste ani.
N-o sa mi amintesc in zece cum e imbracat X sau Y… o sa-mi amintesc cum am dansat cu X, cat am ras cu Y. N-o sa-mi amintesc nici locatia, nici mancarea, poate doar gustul pe care il avea ultima gura de whisky inainte sa ma fi imbatat complet.
Abia astept sa-mi fie dor de liceu, pentru ca asa cum e acum, n-are niciun gust. Liceul nu e un cimitir, decat daca il transformi tu insuti intr-un cimitir. Am de ce sa-mi amintesc, dragut si amuzant… dar numai din primii doi ani. N-o sa uit cum vorbea Alex in timpul lucrarii cu formulele chimice si se astepta sa-i raspunda, n-o sa uit cand ne-am dus luati in freza la biologie, sau cu cat drag m-au imbratisat toti de ziua mea. Restul… cred ca am uitat deja, mai mult, restul cred ca vreau sa-l pun intr-o cutie si sa-l inchid – capul meu poseda Recycle Bin.
E aproape de 10, capul meu e in continuare amortit si nu mai am decat 10 bani in portofel. N-am nici macar maruntisul de cafea.
Intr-un mod ciudat, nu cred ca imi doresc nici sa ma tina cineva in brate, nici sa dorm. Vreau sa zac, sa ma usuc si sa ma ofilesc si sa uite toti ca sunt sau am fost vreodata aici. Inexistenta nu e o optiune… dar poate uitarea e o solutie.
Dracu sa ma ia, am obosit de tot, de toti si de toate.
PS: Am gasit ceva ce vreau sa impartasesc.
Akumu2609's Weblog 